11 Jun 2013
 |
| Click pe poza pentru marire |
La începutul
anilor 1900, înfăţişarea părţii de nord a capitalei era cu mult diferită faţă de
ceea ce vedem azi: locuri mlăştinoase, zone împădurite (rămăşiţe ale vechilor
Codri ai Vlăsiei), puţin populată şi străbatută doar de cateva drumuri. În acea
perioadă începe un amplu proiect urbanistic, vizând prefacerea zonei într-una
destinată elitelor, cu vile cochete, alei sinuoase şi un parc având o mare
suprafaţă.
Printre
familiile înstărite care şi-au permis un lot de casă aici s-a numărat şi cea
formată din Iancu Manu (1872-1962), unul dintre fii generalului Manu, căsătorit
cu Zeta Cantacuzino, nepoata celebrului nabab, poate cel mai bogat român de la
cumpăna anilor 1900.
La sfârşitul
primului război mondial, deşi ţara se afla într-o perioadă grea datorată
lipsurilor materiale şi a costurilor integrării în statul român a noilor
provincii, Iancu Manu găseşte resursele necesare contractării marelui arhitect
Grigore Cerchez (1850-1927, posibil descendent din grupul etnic al cerchezilor
din Dobrogrea stăpânită de Imperiul Otoman), cel care a proiectat şi Palatul
Cantacuzino din Buşteni, construit în 1911 pentru Nabab, spre a ridica o casă
luxoasă, copiată după înfăţişarea Muzeului Rodin din Paris.
Clădirea proiectată
de Cerchez a fost finalizată în 1920, prin antrepriza inginerului Cesare Fantoli
şi a arhitectului F. Hoeflich, respectând destul de fidel liniile Rococo ale
clădirii Muzeului Rodin, zidită în 1732, inclusiv frontonul decorat cu un
basorelief de inspiraţie clasică, ritmul faţadei şi simetria celor trei volume ce
compun perspectiva principală a casei, dar compartimentarea interioară şi
decoraţiunile camerelor au respectat doleanţele proprietarilor.
Din motive necunoscute,
Iancu Manu decide în 1932 să vândă casa magnatului Max Auschnit, veteran al primului război
mondial, cel mai mare industriaş român al perioadei interbelice, care alături
de Elgar, fratele său, era proprietar a numeroase uzine metalurgice.
Legenda spune că
Max era logodit cu Leonore, fiica unui rajah din insulele malaeziene, dar
aceasta a rupt logodna la Londra, îndrăgostită de un puternic lord englez.
Auschnit s-a orientat atunci spre fata clujeanului Pordea, vicepreşedintele
Senatului. Revista "Fruncea", în Decembrie 1934, într-o ştire premergătoare
cancanurilor zilelor noastre nota faptul că "Unul dintre cei mai puternici
oameni din România se căsătoreşte cu fiica dl. Pordea, vicepreşedinele
Senatului. Trebuie să notăm şi criticile ce se aduc familiei Pordea din pricina
uniunei proiectate. Se relevă, între altele, vârsta mirelui (sensibil mai mare
decât a miresei), dar mai ales religia şi rasa milionarului: dl. Max Auschnit,
se stie, este evreu, iar familia Pordea este catolică". In Ianuarie anul
următor, Auschnit se converteşte la catolicism, se însoară, iar după o călătorie
în Franţa şi Anglia, se întoarce în vila din Aleea Alexandru nr. 1, renovând-o
după gustul noii doamne a casei, încrustând litera "A" pe mânerele
uşilor şi în broderia balcoanelor.
La sfârşitul
anilor 1930 steaua lui Max Auschnit începe să pălească pe fondul apropierii
României de Germania nazistă, căzând victimă jocurilor de culise a intereselor politice
şi comerciale, regele Carol al 2-lea sacrificându-l pe industriaş. I se intocmeşte
un dosar de urmărie penală şi este închis la Văcăreşti în Noiembrie 1939, temeiul
fiind unele nereguli în scriptele contabile ale uzinelor Auschnit şi punerea în
pericol a industriei de armament. Max şi-a salvat libertatea în 1942 prin
cedarea unei părţi a acţiunilor sale către un trust industrial german sprijinit
de Herman Goering, dar nu i s-a permis să părăsească ţara. In Octombrie 1944,
după răsturnarea regimului lui Antonescu de către tânărul rege Mihai, instanţa
ii acceptă recursul şi-l achită de toate învinuirile aduse în 1939, dar nu
rezistă comuniştilor decât până în 1946, când pleacă definitiv în SUA, împreună
cu Nicolae Malaxa, alt mare industriaş român, deopotrivă prieten şi inamic în
afaceri, cel care a colaborat cu acuzatorii lui Auschnit. Această fugă a fost
înlesnită de nimeni altul decât comunistul Petru Groza, primul-ministru al
României în acea perioadă, prieten cu Pordea, socrul lui Max. Pordea
"donase" statului român pădurile sale în schimbul promisiunii că
soţii Auschnit să fie lăsaţi să plece.
Între 1946 şi
1948 casa a rămas părăsită, fiind folosită întâi de unii ofiţeri superiori
sovietici, iar după procesul din Octombrie-Noiembrie 1948, când Max Auschnit a
fost condamnat în contumacie şi toată averea acestuia a trecut oficial în
proprietatea statului român, vila a revenit lui Petru Groza. Chiar şi după încheierea
mandatului, acestuia i s-a permis să locuiască în continuare în aceasta casă
până la moarte, în 1958. Ulterior vila a devenit casă de oaspeţi şi mai târziu
sediul ambasadei Argentinei.
La începutul
anilor 2000, Steve Auschnit şi urmaşii fratelui său, încep să-şi recapete
proprietăţile confiscate de statul român sau să fie despăgubiţi în contul
acelor uzine. Printre imobilele retrocedate către Steve se numară şi casa
cumpărată de tatăl său de la Manu. Neavând interes într-o eventuală consolidare
şi renovare a stricăciunilor aduse structurii de rezistenţă de cutremurele din
1940, 1977 şi 1986, acceptă oferta latifundiarului George Becali şi-i vinde
vila în 2009. Becali o renovează cu ajutorul arhitectului Camil Roguski, unul
dintre personajele ce s-au aflat în anturajul lui Nicolae Ceauşescu, iar în
vara lui 2010 organizează chiar o zi a uşilor deschise, în care publicul a
putut vizita luxosul imobil.
În momentul de
faţă, renovată opulent conform cerinţelor exprese ale lui Becali, cu mobilier
specific anilor 1930, poleială de aur pe decoraţiunile exterioare şi având
statuia lui Iisus răstignit în curtea vilei, casa îndeplineşte diverse funcţiuni:
de la birou personal al lui Becali până la sală de conferinţă pentru echipa de
fotbal Steaua Bucureşti, şi de la sediu al defunctului partid Noua Generaţie
până la sediu de protocol pentru diverşi parteneri de afaceri ai patronului
Stelei.
