30 Apr 2013
Să fi fost prin 1991
sau 1992 când am văzut prima dată locul unde s-a aflat cândva Mănăstirea
Văcăreşti. Început de toamnă, cu soare arzător şi miros de pământ prăfuit, iar
în apropiere vuiau mulţime de maşini, aşa cum nu văzusem în satul în care copilărisem
pînă atunci. Văzusem din goana trenului o biserică în ruină, nu ştiam atunci că-i
zice Manastirea Chiajna, iar acum unul dintre băieţii alături de care ne
aventurasem la câteva străzi departare de casă ne povestea că acolo a fost
cândva de asemenea o altă mare biserică. Ascultam cu mare băgare de seamă cum
povestea că Ceauşescu a dărmat tot ce era acolo şi a vrut să facă un tribunal
şi mai apoi o sală de sport. Că Lacul Văcăreşti, cu malurile sale betonate, tot
atunci a fost făcut şi că erau case pe locurile acelea. Toate se învârteau
repede în mintea mea, mi se păreau vechi de când lumea, precum stâlpii de
lumină aceia mari de la marginea satului unde-mi lăsasem prietenii. Apoi toamna
a trecut şi eu am uitat. Macaralele acelea înalte au dispărut, iar mai apoi
obişnuiam să merg acolo pentru a cumpăra "adidaşi" şi
"casete" de Terminator. Capitalismul transformase locul în Complexul
Comercial Aleea Castanilor, iar ulterior tot acest capitalism avea să ducă la
construirea Sun Plaza Mall pe locul fostului altar.
Arhitectul G.M. Cantacuzino afirma
despre Mănăstirea Văcăreşti că este cea mai izbutită ctitorie ortodoxă din
părţile de răsărit ale Europei, reprezentând o adevarată chintesenţă a
spiritualităţii medievale româneşti. Autorităţile comuniste de la sfârşitul
anilor 1980 au considerat că nu este altceva decât un impediment în dezvoltarea
oraşului, fiind demolată spre a se construi fie un tribunal, fie o imensă sală
de sport. Bucureştenii anului 2013 au uitat această construcţie măreaţă, păşind
agale prin marele centru comercial zidit peste altarul fostei biserici. De ce o
asemenea creaţie minunată a fost dată uitarii de către locuitorii capitalei? De
ce a fost demolată în mod gratuit şi abuziv? De ce nu este menţionată prea des
atunci când se discută despre demolările din perioada anilor 1980? Poate o
parte dintre răspunsuri pot fi date chiar de istoria acestui reper al
arhitecturii româneşti.
Nicolae Mavrocordat tocmeste meşteri
ce au lucrat pentru Brâncoveanul la Mănăstirea Hurezi (Horezu) şi le cere să
faca în Dealul Văcăreştilor o mănăstire mai mare şi mai frumoasă. În anul 1722,
luna Septembrie, aceşti meşteri au isprăvit munca, sfiinţirea împlinindu-se doi
ani mai târziu, fiind închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim, împreună cu
pământurile din jurul său, unde se cultivau viţă de vie şi zarzavaturi.
Somptuosul lăcaş de cult, menit să fie folosit şi ca o mică cetate pentru
Mavrocordat, era impunător ca dimensiuni şi rafinament arhitectural. Pornind de
la modelul Mănăstirii Hurez, ridicată de Brâncoveanul pe moşia sa de la Românii
de Jos, actualul Horezu, între 1690 - 1693, aceştia au izbutit să aducă un
suflu nou în creaţia lor şi să desăvârşească stilul brâncovenesc.
Ca aspect exterior, biserica Mănăstirii
nu se deosebea prea mult de cea de la Hurezi sau de cea a Mitropoliei. Ambele
au un plan foarte asemănător şi sunt, în fapt, rafinări ale celui de la
Biserica Episcopală Curtea de Argeş, ceea ce a făcut pe mulţi să aşeze
Mănăstirea Văcăreşti pe treapta finală a evoluţiei arhitecturii bisericeşti în
Ţara Românească. Desăvârşirea Mănăstirii prin construirii unei curţi exterioare
lărgite, a unui turn de veghe şi a măririi paraclisului s-a datorat fiului lui
Nicolae, Constantin Mavrocordat.
Liderii revoltei de la 1848 sunt
închişi în chiliile Mănăstirii pentru o vreme, fiind ales acest loc din pricina
incendiului din 1847, care a distrus aproape tot Bucureştiul medieval, implicit
şi vechea puşcărie. Acest moment a însemnat cotitura către titulatura de închisoare
şi decăderea Mănăstirii. Două decenii mai târziu, în timpul domniei lui Cuza, aceasta
este trecută în proprietatea statului şi transformată în penitenciar, ieşind
definitiv din conştiinţa publică. Oricum, chiar şi în perioada fanariotă şi cea
ulterioară, acest lăcaş de cult a fost unul cu "circuit închis",
destinat domnitorului şi câtorva mai mari ai zilei.
În timpul celui de al doilea război
mondial este închis la Mănăstirea Văcăreşti, vremelnic, Nicolae Ceauseşcu.
Unele legende urbane afirmă că acesta ar fi fost motivul mâniei sale asupra
Mănăstirii, de aici tragându-i-se sfârşitul ctitoriei lui Mavrocordat. Seria de
filme "Brigada Diverse", realizate între 1969 şi 1972, notează un
aspect interesant despre Văcăreşti. Cei trei amici plecaţi în Bucovina fără să
ştie că sunt complicii unui hoţ de icoane, vorbesc între ei şi se bucură că nu
mai sunt la "studii", la Văcăreşti. Tot în cursul acelui film, unul
dintre miliţieni prinde un alt hoţ deghizat în călugar, apoi raportează către
superior că în mod sigur acel călugar şi-a făcut ucenicia la Văcăreşti. Desi îndoctrinate
ideologic, aceste filme au fost făcute în timpul relaxarii regimului comunist din
anii 1963-1975, iar cenzura îngăduia prezentarea unor aspecte mai puţin pozitive
din societatea romanească. De asemenea, scena asasinrii unor comunişti din închisoare
de către legionari din filmul "Un comisar acuză" (1973) a fost filmată
tot la Văcăreşti, întărind şi mai mult faptul că această Mănăstirea nu era
privită altfel decât ca o simplă închisoare înzestrată cu biserică.
În 1972 închisoarea este inchisă,
Direcţia Monumentelor Istorice reuşind să o includă începând cu anul 1974 într-un
vast program de renovare, urmărind să transforme Mănăstirea Văcăreşti într-un
muzeul al credinţei religioase româneşti medievale. Această instituţie a supărat
deseori regimul comunist prin succesul cu care se opunea demolărilor şi prin
felul în care a reuşit câteva renovări spectaculoase, astfel încât a fost
desfiinţată abuziv imediat după cutremurul din 1977, iar atribuţiile sale
împărţite către zeci de organe judeţene, urmărindu-se disiparea puterii de
decizie privind monumentele istorice. Imediat după cutremur au fost sistate şi
lucrările de consolidare şi renovare, schelele îmbrăcând Mănăstirea vreme de câtiva
ani.
Anul 1986 schimbă definitv soarta
acestui lăcaş de cult, căci în urma unei vizite inopinate a dictatorului se
hotăreşte demolarea şi pregătirea unui concurs de arhitectură privind
construirea unui nou sediu pentru Tribunalul Bucureşti. Ulterior destinaţia acestui
sediu a fost schimbată în cea de sală de sport. Cu toate eforturile disperate a
unor arhitecţi precum Gh. Leahu, în anul 1987 nu mai exista nimic din vechea
mănăstire şi deja se turnau fundaţiile noului tribunal, în laudele scrise de
Corneliu Vadim Tudor în presa vremii. Până la demolarea sa definitvă, în cursul
acelei ierni, pe acest loc s-au filmat scene de război din "Noi, cei din
linia întâi" în regia lui Sergiu Nicolaescu, producându-se mari stricăciuni,
SN spunând ulterior că oricum demolarea începuse deja.
Anii 1990 au adus cu sine planuri
îndrăzneţe de reconstituire ori de zidire pe locul respectiv al unui muzeu, dar
nimic nu s-a concretizat, ci capitalismul a câştigat prin construirea întâi a
unui bazar, ulterior a unui mare centru comercial. Din stradă, din Şoseaua Văcăreşti,
tot ce a mai ramas din Mănăstire este doar o scară din piatră, care cândva urca
dealul către turnul de acces. Astăzi duce către un bazar unde poţi cumpăra
pantofi sport marca Adidos sau replici chinezesti după Iphone 5. Alte câteva
resturi de coloane sau fresce se găsesc împrăştiate printr-un şopron din curtea
Palatului Mogoşoaia ori a beciului Muzeului Cotroceni.
Statutul său de mănăstire-fortăreaţă
pentru domnitor, ulterior închinată către o autoritate din afara graniţelor, a
făcut din Văcăreşti un simplu patrimoniu construit pentru tânărul stat român
din vremea lui Cuza, iar pentru populaţie a devenit doar o închisoare. Lipsa
accesului din cauza funcţiunii sale speciale a dus la creearea unei aureole de
mister în jurul acestui lăcaş de cult, ducând ulterior, în vremea renovarii din
anii 1970, la probleme generate de dificultatea de a distinge între ce este
original şi ce este adăugire ulterioară, ce este valoros şi ce nu. De asemenea,
lipsa împlicării Patriarhiei Române în favoarea acestui monument, aşa cum s-a
întâmplat în cazul în care s-a vehiculat demolarea zonei Dealului Patriarhiei,
este cel mai bine explicată de răspunsul dat de către Patriarhul Iustin
Moisescu lui D.G. Giurescu, când acesta încerca salvarea Văcăreştilor:
"Mânăstirea Văcăreşti nu mai aparţine de multă vreme bisericii. A fost
timp de 100 de ani închisoare, proprietatea statului, aşa încât chestiunea este
de competenţa organelor respective. Ce vrei, tovarăşe Giurescu, să se facă
închisoare din nou? Să se restaureze cum a fost închisoarea? Refacerea
întregului complex ar costa mult, mai mult decât Centrul Civic. Să terminăm, de
asemenea, cu exagerările spunând că ansamblul de pictură de la Văcăreşti este
unul din cele mai mari din sud-estul Europei. "
Un principiu din arhitectură, care
ţine de reclădirea întocmai a unor imobile, spune că timpul scurs între
dispariţia monumentului şi decizia de reclădire este esenţial. Cu cât acesta
este mai mare, iar cladirea în cauză lipseşte din viaţa comunităţii, cu atât se
estompează imaginea acesteia în mentalul colectiv. De asemenea, judecând după
normele teologice, odată distrus altarul unei biserici, orice recladire
ulterioară este nulă, locul fiind desacralizat.
